Cum se face plasticul? Nebunel și lanțurile de mărgele

Sala profesorului Nebunel se transformase într-o peșteră adâncă, luminată de felinare. Pereții luceau întunecat, iar prin mijloc curgea, leneș, un râu negru și gros ca siropul.

Nebunel a intrat cu cizme de cauciuc galben și o eșarfă din... pungi? Nu — din sute de mărgele înlănțuite.

— Bine ați coborât, micii mei exploratori, la comoara neagră! a anunțat el. I se spune PETROL. E făcut din plante și viețuitoare mărunte care au trăit acum milioane de ani și au fost presate sub pământ, încet, ca într-o uriașă carte de amintiri. Iar din comoara asta neagră, oamenii fac... plasticul!

— Plasticul?! a strigat Tudor. Dar plasticul e colorat și lucios! Cum să iasă din chestia asta neagră?

— Cu cea mai elegantă vrajă a chimiei! Nebunel a scos din râul negru o picătură mare și a despărțit-o cu bagheta în mărgeluțe minuscule, care pluteau în aer. Priviți: în petrol stau ascunse bucățele micuțe-micuțe. Chimiștii le aleg, le curăță... și apoi fac VRAJA ÎNLĂNȚUIRII!

A pocnit din degete. Mărgeluțele s-au prins una de alta, clic-clic-clic, într-un lanț lung cât toată peștera.

— Un lanț din mii de mărgele identice! Chimiștii îi spun polimer. Noi îi spunem... plastic!

— Și de ce e plasticul așa de... orice? a întrebat Ilinca. Avem și găleți, și pungi, și jucării, și periuțe!

— Pentru că lanțurile sunt ascultătoare! Încălzite, se înmoaie ca aluatul — și le poți turna în orice formă: sticlă, roată, dinozaur cu trei capete. Răcite, se întăresc și NU se mai descompun ușor. Și aici, dragii mei... Nebunel și-a coborât vocea, iar felinarele au pâlpâit. ...aici e și partea cu adevărat serioasă a lecției.

— Care? a șoptit clasa.

— Lanțurile astea sunt atât de bine făcute, încât natura nu știe să le desfacă. O frunză dispare într-o iarnă. Un pai de plastic rămâne pe lume sute de ani.

Nebunel a fluturat bagheta și în peșteră au apărut două movilițe: una de frunze, una de sticle.

— Priviți cum lucrează timpul!

Frunzele s-au topit în pământ negru și gras, din care a răsărit un ghiocel. Sticlele... au rămas sticle. Doar praful s-a așezat pe ele.

— Asta înseamnă că plasticul e rău? a întrebat Tudor.

— Nu, dragul meu — plasticul e o invenție extraordinară! Face spitalele mai sigure, căștile de bicicletă, ochelarii bunicii. Vraja nu e rea. Doar că o vrajă atât de rezistentă cere vrăjitori atenți: o folosim pentru lucruri care contează, o refolosim, o ducem la reciclat — adică la topit și înlănțuit din nou, în loc s-o aruncăm pe jos.

La ieșirea din peșteră, fiecare copil a primit o mărgea — una singură.

— De ce doar una? a întrebat Ilinca.

— Ca să țineți minte că orice lanț începe cu o mărgea. Și orice obicei bun, cu un singur gest.

— Lecția finală, micii mei chimiști: plasticul e un lanț de mărgele făcut din comoara neagră a pământului — puternic, util și foarte încăpățânat. De aceea, vraja zilei este: „Folosesc cu rost, refolosesc cu cap, reciclez cu mândrie!”

Și eșarfa de mărgele a lui Nebunel s-a desfăcut singură și s-a reînlănțuit într-o... coroană. Reciclare instant.