Nebunel și luna care se ține după noi

În seara aceea, sala profesorului Nebunel mirosea a aer rece de munte și a biscuiți cu miere. Tavanul se făcuse albastru-închis, băncile pluteau ușurel ca niște bărcuțe, iar prin aer sclipeau sute de steluțe mărunte, ca un pumn de zahăr aruncat în sus.

Ușa s-a deschis cu un BUM teatral și a intrat Nebunel, cu pălăria lui înaltă și o eșarfă nouă, plină de luni mici care își schimbau fețele: rotunde, jumătăți, felii subțiri.

— Bună seara, micile mele bufnițe de noapte! a strigat el. Azi nu avem lecție. Azi avem... MISTER!

Ursulețul de pluș al clasei, Brumi — pe care Nebunel îl trezise la viață cu bagheta, ca de obicei — a ridicat o lăbuță.

— Domnule profesor, eu am un mister! Aseară am mers la culcare pe jos și luna... s-a ținut după mine! Am fugit — venea și ea. M-am ascuns după un copac — mă aștepta deasupra!

— Poate voia să-ți fure biscuitul, a chicotit Sofia din prima bancă.

— Exact genul de întrebare care îmi place! a strigat Nebunel și din barba lui au sărit două scântei albastre. Cine vrea să prindem luna asupra faptului?

Nebunel a fluturat bagheta și în mijlocul clasei a crescut un deal moale de iarbă, cu un brad uriaș în vârf, atât de departe încât părea mic cât un degețel.

— Brumi, fugi spre brad! a poruncit Nebunel.

Brumi a fugit cu lăbuțele lui scurte. Și a fugit. Și a mai fugit.

— Domnule profesor, bradul nu se apropie deloc! a gâfâit ursulețul.

— Corect! Pentru că e foarte departe. Iar acum priviți sus!

Deasupra dealului plutea o lună mare și blândă.

— Luna e de o mie de mii de ori mai departe decât bradul. De-aia, oriunde ai fugi tu cu lăbuțele tale, ea pare că stă lipită de tine. Nu te urmărește — doar se vede de peste tot!

— Și de ce strălucește? a întrebat Sofia. Are bec înăuntru?

— Ah, întrebare de vrăjitoare adevărată! Nebunel a scos din buzunar o oglinjoară rotundă și a prins în ea lumina unei steluțe. Pata de lumină a țopăit pe pereți ca un iepuraș.

— Luna e ca oglinjoara mea: nu are lumina ei. Ea prinde lumina soarelui și ne-o trimite nouă, ca o oglindă rotundă agățată pe cer.

— Deci luna e oglinda soarelui! a strigat Brumi.

— Exact! Iar cine a spus asta primul... a fost un ursuleț. Notați în caietele de vrăji!

Steluțele din tavan au început să se stingă una câte una, semn că lecția se apropia de culcare.

— Lecția finală, dragii mei! a șoptit Nebunel, strângându-și eșarfa cu luni. Lucrurile foarte îndepărtate par să meargă după noi tocmai pentru că sunt departe. Iar vraja zilei este: „Fiecare DE CE mă face mai vrăjitor!” Spuneți-o cu mine, încetișor, să nu trezim luna...

Și toată clasa a șoptit vraja, iar Brumi a adormit primul, cu boticul ridicat spre oglinda rotundă a soarelui.